Cuvintele din acest titlu sunt o replică care se repetă în piesa dramaturgului american Martin Sherman, Când Isadora dansa, pusă în scenă la Teatrul Odeon de Răzvan Mazilu, creator complex, care a gândit şi coregrafia, costumele şi coloana sonoră a spectacolului.

Figură legendară, Isadora Duncan ocupă un loc aparte în istoria dar şi în mitologia dansului de la începutul secolului XX, alături de un contemporan la fel de celebru, Vlaslav Nijinski – două destine tragice, care au marcat însă profund evoluţia ulterioară a dansului european. Nijinski a răsturnat canoanele din chiar interiorul dansului tradiţional, în timp ce Isadora le-a ignorat complet, venind din afara lui, amândoi sfârşind cutremurător: Isadora spânzurată cu propriul şal, înfăşurat pe roata maşinii pe care o conducea, Nijinski pierzându-şi minţile la numai douăzeci şi opt de ani, după o carieră strălucitoare, dar meteorică. Şi este un fapt demn de reţinut că ambele figuri emblematice ale coregrafiei europene au fost evocate in ultimul an pe scenele bucureştene: Nijinski în spectacolele integral gândite de Mălina Andrei, Isadora în viziunea lui Răzvan Mazilu, urmând scenariul scriitorului american. Faţă de acest scenariu avem unele rezerve. Martin Sherman, alegându-şi un anume moment din viaţa Isadorei, al legăturii ei cu poetul rus Serghei Esenin, a simplificat în bună măsură anvergura personalităţii acesteia şi, după o reţetă destul de ieftină, a pus accentul pe sex, beţie, interferenţe lingvistice, ironii la adresa inversiunilor sexuale, bătăi cu frişcă etc. De aceea am reţinut cu precădere replica reprodusă în titlul rândurilor de faţă, căci ea spune mai mult despre Isadora şi felul ei de a înţelege arta dansului decât o bună parte din piesă. Modul ei liber de a concepe dansul ca pe o firească înfiripare a unor mişcări, ivite din ecoul creat de muzică în sufletul celui care o ascultă, spu