Se împlinesc în aceste zile douăzeci de ani de la vizita Regelui Mihai în România, din 25-27 aprilie 1992. Răsfoiesc cartea editată de Sorin Dumitrescu – Majestate, nu pleca!, o culegere a celor mai vibrante texte care s-au scris cu ocazia acelei vizite şi poate cel mai complet material apărut după eveniment. Semnează acolo Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Cornel Nistorescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pippidi, Ion Cristoiu, Tia Şerbănescu, Vartan Arachelian, Tudor Octavian, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Bernea, Mihai Şora ş.a. Cele două decenii de la vizita Regelui sînt un arc peste timp care înfăţişează oamenii, timpurile şi atitudinile lor şi, mai ales, întreaga noastră istorie postdecembristă. Altfel spus, un turnesol care te face să înţelegi cum au migrat destinele şi idealurile elitelor noastre.

Momentul

„Vizita de 72 de ore“ (25-27 aprilie 1992) a fost singura venire permisă a monarhului român în peste patru decenii de regim totalitar, la care se adaugă alţi şapte ani de oprelişti, interdicţii şi abuzuri. Ea scoate în evidenţă dimensiunea unui fenomen neîntîlnit pentru Europa de Est şi mai ales pentru România, o explozie de entuziasm, curiozitate, speranţă renăscută şi mai ales unicitate. Venirea Regelui s-a petrecut într-un context politic deosebit. Înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1992, după confruntări interne majore (mineriadele din ianuarie, februarie, iunie 1990), „spargerea“ Pieţei Universităţii, demolarea guvernului Roman (mineriada din septembrie 1991), vizita Regelui a deschis, prin urmare, definitiv, pentru perioada tranziţiei, problema monarhiei, cu încărcătura simbolică de rigoare.

Actorii

1) Familia Regală (degajă imaginea unităţii şi a speranţei), iar prin participarea nepotului Regelui (Nicolae, fiul Principesei Elena, cea de-a doua fiică a Majestăţii Sale) apare for