Sub aparenţa ei paşnică, România a ajuns o ţară primejdioasă. În cuprinsul ei te simţi în nesiguranţă de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Nici în ţările în care au loc războaie nu se trăieşte atât de periculos. Nu se aud focuri de armă (decât uneori, când automobiliştii se ceartă între ei şi îşi rezolvă conflictele cu pistolul). Dar dezordinea este atât de mare, încât, practic, se poate întâmpla oricând, orice.

Poţi să cazi într-o gură de canal fără capac. Poţi să deschizi uşa unui lift şi să păşeşti în gol, fiindcă liftul nu se găseşte acolo. Poţi să te electrocutezi când umbli la frigider, întrucât priza prevăzută cu borne pentru legătura cu pământul nu are legătură cu pământul. Poţi să te otrăveşti bând whisky falsificat. Poţi să te trezeşti cu un cuţit în stomac, pentru că ai protestat, în autobuz, împotriva unor hoţi de buzunare. Poţi să treci la semafor, pe verde, şi să fii călcat de o maşină care are tot verde, din cauză că semaforul e defect. Poţi să fii răpit de pe stradă şi lichidat, după ce semnezi, sub ameninţare, un act de cedare a locuinţei. Poţi să mori lent, de silicoză, respirând zilnic praful oraşului (300 de tone de praf pe kilometrul pătrat). Poţi să sari în aer, în timp ce te uiţi la televizor, din cauza unei scurgeri de gaze de la subsolul blocului. Poţi să mori cu coloana vertebrală fracturată, din cauza unui porc care, plictisit de captivitatea într-un balcon, sare peste balustradă. Poţi să cazi epuizat, după opt ore de aşteptare la o coadă la care se plăteşte impozitul. Poţi să faci un atac de inimă, certându-te cu zugravii care te obligă să stai cu apartamentul transformat în şantier de mai bine de şase luni. Poţi să mori muşcat de câinii vagabonzi de pe stradă, din cauza unei hemoragii puternice în zona femurală.

Am mers acum câţiva ani, cu maşina, noaptea, pe autostrada Bucureşti–Piteşti, având lângă