Multiplicarea dezbaterilor privind reforma şi legea sănătăţii este un semn bun, dar trebuie să se regăsească, în proiectul finalizat, şi propuneri ale celor direct vizaţi de actul normativ. Aş sugera chiar o transparentizare care să includă acele contribuţii culese din dezbateri care au fost însuşite. O dezbatere centrată pe raportul SAR 2011, organizată recent de Societatea Academică Română (SAR), moderată de Alina Mungiu-Pippidi, preşedinta SAR, având ca subiecte principale două teme economice, a căutat şi răspunsul la întrebarea: Ce măsuri pot fi şi trebuie adoptate pentru redresarea finanţării sistemului de sănătate? Ce s-a întâmplat cu proiectul de lege a sănătăţii? În 2011, s-a hotărât ca raportul Comisiei prezidenţiale pentru sănătate „să fie transpus într-un proiect de lege care ar fi urmat să fie trecut în mare viteză prin parlament“. După cum se ştie, proiectul a fost retras şi rămâne să fie refăcut şi dat publicităţii până la sfârşitul acestui semestru. A fost criticat faptul că Ministerul Sănătăţii „nu a elaborat niciun studiu de impact pentru măsurile propuse de proiectul de lege, în pofida transformărilor radicale propuse de acesta şi a modalităţii aproape intempestive în care ar fi urmat să fie pus în practică“, conform raportului SAR. Graba nu e un sfetnic bun în elaborarea şi aprobarea unei astfel de legi. Apoi, o lege a sănătăţii nu trebuie concepută ca o „constituţie“, fiindcă va ţine cu greu pasul cu evoluţia domeniului – în prezent, de pildă, ne con­fruntăm cu probleme ca sub­finan­ţarea cronică, migraţia medicilor, infrastructura învechită şi depăşită, acoperirea insuficientă a unor specialităţi (ATI, neonatologie, diabetologie ş.a.). Finanţarea sistemului sanitar. „România este ţara membră a Uniunii Europene care alocă cele mai puţine fonduri din PIB pentru sănătate“, se afirmă în raportul SAR. Plăţile informale (300 de milioane de eur