Capitolul I
Prietenii au venit, unul câte unul, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Prietenii, cititori, admiratori. Au venit unul câte unul pentru Fănuş. Şi toţi fiind prieteni ai celui mai mare prieten al tuturor, s-au îmbrăţişat aşa cum ar fi făcut cu Fănuş. Au adus flori. Multe flori de primăvară. Le-au primit, în numele celor 80 de ani ai lui Fănuş Neagu, Anita şi Stela, cele mai importante femei din viaţa scriitorului.
Pe zidurile Rotondei 13 a Muzeului Literaturii sunt zeci de fotografii din care zâmbeşte sau ne ironizează Fănuş Neagu. Fiecare fotografie are un comentariu scris chiar de mâna sa. Cu autograful său.
Vorbitorii (academicianul Eugen Simion, criticul Lucian Chişu, dramaturgul Mihai Ispirescu şi ceilalţi invitaţi), povestesc despre Fănuş ca şi când el a uitat că este ziua lui sau a uitat că are invitaţi, a plecat să se plimbe puţin şi urmează să-şi facă apariţia din clipă în clipă.
Le este foarte greu să admită dispariţia pământeană a lui Fănuş. Trebuie, însă, să fie, undeva, un loc, unde spiritele înalte, irepetabile, să se întâlnească.
Dramaturgul Mihai Ispirescu citeşte câteva dintre convorbirile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu prietenul său, Fănuş Neagu. Le ascultăm în premieră aceste destăinuri despre dragoste, despre prieteni (ştiu că acest cuvânt l-am folosit foarte des, dar a fost invocat de cei veniţi pentru cei 80 de ani ai lui Fănuş, mult, mult mai des), despre cum a intrat în fiinţa lui seva de scriitor. Cu ochii închişi ascultăm. Şi vedem totul ca într-un film. La final, o mare emoţie. Şi o mare tăcere...
Povestesc, toţi, zâmbind... cu lacrimi în ochi aventuri cu Fănuş.
Pentru un privitor(din afară) aşa cum am fost eu, toate acestea constituiau o scenă de familie. Marea familie de prieteni a celui mai mare prieten al tuturor.
Capitolul II
Am avut norc. Mihai Ispirescu
