Oamenii care creează ceva obosesc la un moment dat. Iar noi îi certăm şi le cerem socoteală.
Putem discuta dacă Barcelona a oferit cel mai frumos fotbal văzut vreodată. Asta este o temă interesantă tocmai pentru că nu duce la un răspuns definitiv şi inatacabil. Cine a apucat să vadă Ajax-ul lui Cruyff-jucătorul şi Olanda lui Rinus Michels tot cu Johan în teren, ar putea avea obiecţii. Fotbalul se elibera de schematism, dar mai ales de spectrul pustiitorului catenaccio, marca Helenio Herera (culmea, un argentinian cu rădăcini spaniole!), primind o libertate nesperată nu din partea latinilor plini de fantezie, ci a sobrilor flamanzi. A mai fost apoi Milanul lui Arrigo Sachi, unde şcoala olandeză primenea spiritul şcolii italiene. Întîlnirea dintre Van Basten, Gullit şi Rijkaard, pe de o parte, şi Costacurta, Baresi, Maldini, Ancelotti sau Donadoni, de cealaltă, oferea fotbalului o faţă nouă: spectacol programatic. Anunţat, dominator, inevitabil. Milanul sfîrşitului anilor ‘80 şi al anilor ‘90 îmbina pragmatismul cu generozitatea, reuşind să fie şi o fabrică de rezultate şi o instituţie de divertisment de cea mai bună calitate.
Barcelona lui Guardiola a însemnat posesie. Înainte de orice, posesie. Filosofia catalanilor este simplă în teorie şi complicată în practică. Echipa se subordonează ideii că toţi, fără excepţie, trebuie să hămălească în folosul comunităţii. Pînă la urmă, tiki-taka este un soi de chibuţ al fotbalului. Unul de mare succes, în care toată lumea munceşte laolaltă, mănîncă, bea, suferă şi se bucură la comun. Spiritul colectivist al acestei formidabile întreprinderi poate dura o perioadă, dar nu veşnic. Ca orice colectivă, de la colhozuri, CAP-uri şi pînă la asociaţii liber consimţite, aceste forme de organizare sînt erodate de personalitatea indivizilor care le compun. Egalitarismul şi excelenţa pot coabita o perioadă, doar cît oamenii d
