Pe marginea spectacolului „O furtună“ de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova

Spectacolul prezentat vineri seară pe scena Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova şi realizat de Silviu Purcărete la Naţionalul din Bănie, care a avut premiera în februarie 2012, este unul, apreciem noi, de talie mondială, asemenea montărilor de acum vreo douăzeci de ani: „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, „Titus Andronicus“, „Phaedra“ şi „Danaidele“.

Principala idee-uvertură a lui Silviu Purcărete a fost aceea de a schimba piesei lui Shakespeare titlul din articulat hotărât „Furtuna“ în articulat nehotărât „O furtună“, directorul de scenă fundamentându-şi astfel premisele unui zbor regizoral ideatic liber, pe o temă din marele creator englez. „O furtună“ înseamnă o variantă a „Furtunii“ lui W. Shakespeare, transformată în „Furtuna“ lui S. Purcărete, care are la bază un text de W. Shakespeare. Dealtfel, în programul de sală se precizează fără echivoc că este vorba de o adaptare de Silviu Purcărete. Ba mai mult, regizorul însuşi a pus umărul alături de George Volceanov, Leon Levitchi şi Ioana Ieronim la traducerea în limba română a piesei.

Sala mare a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ este flancată pe cele două laturi şi în spate (patrulaterul se închide cu latura scenei) cu draperii negre, scoţând din circuitul spectatorilor circa un sfert din scaune. Astfel, sala „Amza Pellea“ se metaforizează într-o cameră obscură, în care lumea (numai de pe scenă?!) se vede întoarsă cu susul în jos. Apare ideea unui prezent în care normalitatea se concretizează pe dos, în oglindă, aidoma imaginii unei lumânări reflectate cu flacăra în jos în camera obscură de la experienţele de optică din ciclul gimnazial. Poate plecând de la ceea ce vezi în interiorul camerei obscure, întors cu 180º sau cu (-) în faţă, Miranda - fiica lui Prospero - este jucată de un bărbat ra