Foto: Robert Pratta / Reuters Francezii îşi aleg preşedintele, dar de fapt sunt puşi în faţa unei ecuaţii delicate: trebuie să opteze între doi oameni care nu-i fascinează. Preşedintele Nicolas Sarkozy i-a impresionat în urmă cu cinci ani, când a câştigat primul său mandat în fruntea statului. Între timp însă, alegătorii şi-au pierdut entuziasmul visceral pentru Nicolas Sarkozy, căruia îi ştiu perfect atât defectele, cât şi calităţile. Nici socialistul Fran∏ois Hollande nu este însă omul care să provoace explozii de simpatie, el apare mai degrabă ca un om destul de şters deşi tenace, adept al consensului, mereu moderat şi fără panaş.

În consecinţă, în ambele tabere a apărut de mai multă vreme angoasa absenteismului, iar protagoniştii campaniei par nemulţumiţi de calitatea “spectacolului” propus de ei. A fost “un spectacol fără cap şi coadă”, a declarat, de exemplu, centristul Fran∏ois Bayrou. În 2007 se aflau faţă în faţă, la prezidenţiale, pentru prima dată, ca favoriţi, un bărbat şi o femeie, Nicolas Sarkozy şi Ségolène Royal, ceea cea conferea confruntării o anumită… prospeţime. Acum însă spaţiul destinat “visului şi iraţionalului” s-a micşorat, după cum recunoaşte un fost consilier al doamnei Ségolène Royal. Iar Henri Guaino, consilier special al preşedintelui Nicolas Sarkozy, constată că din cauza crizelor succesive actuala campanie a virat spre tragic. În tabăra extremei drepte, consilierii doamnei Marine Le Pen se plâng că electoratul a asistat la o “campanie negativă pe toată linia”. Numeroşi politologi au deplâns şi ei lipsa totală de magie politică a campaniei. “Ea este ca o pictură abstractă de Pollock, a spus unul dintre ei, te uiţi la ea şi nu înţelegi nimic”.

Filozoful Luc Ferry a declarat în ziarul Le Figaro că dezbaterile au fost mediocre şi că l-au plictisit. În acelaşi ziar, scriitorul Jean d’Ormesson (cunoscut şi tradus şi în România