Uneori, obiceiurile altor locuri, culturi, religii pot aduce în fiecare dintre noi speranţa că niciodată nu e târziu să cunoaştem, că niciodată nu ştim suficient de multe despre realităţile de aproape sau de departe. În săptămâna de dinainte de Paşti, catolicii organizează procesiuni religioase, e felul lor de a-şi arăta încrederea în propriile credinţe, e felul lor de a se simţi aproape de Dumnezeu şi de adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor.

Ultima procesiune de acest fel, de la Madrid, dintr-o frumoasă capitală care mi s-a arătat mult mai vie decât îmi aminteam, a fost Procesiunea Singurătăţii, care a avut loc pe 7 aprilie, în Sâmbăta Mare a calendarului catolic. Mulţi oameni s-au strâns în faţa mânăstirii de unde a pornit totul, ca să asiste la momentele de început, considerate de unii cele mai importante. Nu ştiam ce se întâmplă, mi-a atras atenţia mulţimea care se ridica pe vârfuri ca să vadă mai bine, când, deodată, s-au auzit nişte tobe, nişte sunete muzicale puternice, menite, parcă, să dezmorţească atmosfera şi să-i aducă pe credincioşi aproape de propriile suflete.

Pe un traseu bine-stabilit, cortegiul religios a pornit să slăvească sărbătoarea Învierii Domnului. Femei îmbrăcate în negru, cu solemnitatea întipărită pe chipuri, copii care încercau să-şi potrivească pasul cu restul lumii, preoţi cu privirea fixată spre nişte orizonturi numai de ei ştiute. Şi, în centrul atenţiei, pe umerii unor bărbaţi puternici, o statuie a Fecioarei Maria, pe un soclu greoi şi încărcat de flori albe. Nu ştiu dacă toţi cei de acolo asistau la Procesiune din dorinţa de a se încărca spiritual, probabil că eu nu eram singura turistă curioasă din oraş, dar această manifestare catolică transmitea, prin fiecare acord de fanfară, eleganţă şi seriozitate.

Îmi iubesc religia, discret, dintotdeauna, dar ştiu că nu e nimic rău în curiozitatea firească de a cuno