Dick Fosbury a inventat săritura în înălţime modernă. A luat un aur olimpic, apoi s-a făcut inginer, la 25 de ani. N-a acceptat să fie, niciodată, erou
Nu dorea să facă asta. Intrase în sala de conferinţe şi numărase. Scurt. 20, poate 25 de rînduri, cu cîte 20 de oameni pe fiecare. “Doamne, peste 400 de ziarişti adunaţi doar pentru mine”, îşi spusese. Apoi se întrebase: “De ce, cine naiba sunt eu?”
Da, chiar aşa, cine era?
Prin 1960, pe la vreo 13 ani, se apucase de atletism. Săritura în înalţime, chestia aceea cu bară urcată la peste doi metri şi saltea după ea. Moda “forfecării” picioarele era pe final, apăruse altă şoricărie. Îţi luai avînt, treceai un picior peste ştachetă, corpul, apoi celălalt picior, dar cu faţa la burete, nu cu spatele. Se chinuise de un infinit de ori şi nu-i ieşea. Orice puşti cu pretenţii de vîrsta sa, lăsa băţul intact la 1,54 metri, înălţimea standard dacă vroiai să scoţi o domnişoară la un suc. La el nu mergea. Încercase cu “foarfeca”. Măiculiţă, de cîte ori se trezise cu bara în cap! Trecuse la “straddle”. Se săturase să se lovească în bărbăţie.
A tratat bara cu spatele!
Dar nu dezarmase. Seara, cînd ceilalţi plecau, rămînea, singur, pe pistă. Îi era ruşine să nu-l vadă careva. Se concentra, număra, descrescător, pînă la 15, vreme în care se mişca de pe un picior pe altul, calcula paşii şi…la treabă! Dar nu oricum, ci cu spatele. Adica “bătea”, se arcuia, sărea, cu faţa la cer, se unduia deasupra bării şi-şi trăgea picioarele. Asta era!!!
L-au “mirosit” şi-au chemat presa. L-au tras în poze. Era 1963, cum să nu-şi aducă aminte, cînd toată America a putut citi “Cea mai nebună săritură din lume!” I-a lăsat în pace şi a urcat ştacheta. 2.00, apoi, 2.10, apoi…
L-au luat la Olimpiadă, Mexico, 1968. Numărul 272, USA pe piept. Peste 2.20 au trecut numai trei. El, Valentin Gavrilov, rusnacul, şi “frat
