Din motive de igienă, în perioada campaniilor electorale, este bine să te ţii departe de politică.
E un lucru valabil cam în toată lumea, inclusiv în ţările pe care noi le considerăm „civilizate".
Bunăoară, în Franţa. Am văzut ce s-a întâmplat, la nivelul discursului public al principalilor candidaţi la Preşedinţie, înaintea primului tur de scrutin. Politicianisme ieftine, grimase şi gesturi fals-admirative în faţa mulţimilor, entuziasm mimat în rândurile activiştilor de partid. Consecinţa? Un scor mare - cel mai mare din istorie - al extremei drepte.
Trecând de pe cheiul Senei pe cel al Dâmboviţei, constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că şi „ai noştri" pendulează între ipocrizie şi infantilism. Stupizi, incoerenţi, cu umor de Gâgă, „liderii" noştri politici defilează pe la televiziuni, rostesc cuvântări îmbâcsite de nimic şi se hârjonesc cu reporterii televiziunilor. Aceştia din urmă se înghesuie să le ia „declaraţii", adică alte şiruri de platitudini, debitate cu emfază şi autosuficienţă.
Norocul este că „ai noştri" nu pot genera nici măcar ascensiunea unei mişcări „serioase" de extremă - de stânga sau de dreapta (rog cititorul să ţină cont de ghilimele). Asta pentru că extrema, indiferent de natura ei, pare a fi definitiv compromisă în România. Ceea ce, pe fond, nu e rău deloc, însă absenţa unei supape de evacuare a frustrărilor colective poate genera grave disfuncţii într-o democraţie insuficient rodată.
Iertaţi-mi duritatea comparaţiei, dar este ca şi cum un om s-ar naşte fără orificiu anal. Trebuie supus de urgenţă unei intervenţii chirurgicale care să restabilească firescul anatomic.
La nivel social, în ce ar putea consta „intervenţia chirurgicală"? Departe de mine intenţia de a compara (chiar şi în situaţia actuală) societatea civilă cu un orificiu anal, însă, în lumea evoluată, „activiştii civici", ca să le zicem aş