Există o încrâncenare în definirea liderilor de pe scena politică. Dreapta îşi arogă persoanele puternice care muncesc cu adevărat, îşi plătesc impozitele şi cer socoteală până la ultimul şfanţ, iubesc ordinea, nu-i privesc cu ochi buni pe străini, pe alogenii care se amestecă, fug de dezbaterile fără program, sunt atlantişti fără rezerve, nu suportă să fie contrazişi, declară ca mituri fundamentale familia, religia, instituţiile de forţă ale statului.
Sunt însă supăraţi când statul vrea impozite diferenţiate, progresive, desfid măsurile sociale de orice fel, fac apologia individului care-şi rezolvă problemele singur, vor asigurări de sănătate şi pensii private, nu acceptă sindicatele, nici cântecele în locuri publice. Într-un cuvânt pot fi catalogaţi de restul lumii drept greţoşi.
De cealaltă parte a baricadei găsim persoane mai dezinhibate de canoanele etichetei. Stânga se proclamă adepta măsurilor sociale, vrea ca statul să asigure protecţie defavorizaţilor, doreşte un sistem sanitar deschis tuturor, respinge militarismul agresiv, acceptă emigraţia şi minorităţile, doreşte un cadru legal care să strunească puterea patronatului şi o reglementare mai bună a muncii, acceptă dialogul pe teme sensibile, este eco şi ca atare iubeşte maşinile mai mici, bicicleta, şi se dă în vânt după concertele în aer liber. În plus, îi plac grătarele la iarbă verde, berica şi nu este foarte atentă nici cum se îmbracă, nici pe unde calcă. Stânga este mai cu capul în nori, dar este plăcută de cei mai mulţi, câteodată are succes şi în administrare, iar atunci când are bani de cheltuit este admirabilă.
Desigur, aceste "portrete robot" sunt subiective, dar au corespondent şi în realitatea românească. Nu-i vom vedea niciodată la 1 Mai pe patroni să defileze, cerând dreptul la muncă, nici mâzgălindu-şi mâinile cu mici la iarbă verde, sorb
