Măturată de vântul moţiunii de cenzură care a culminat cu căderea guvernului MRU de 78 de zile, România s-a confruntat săpămâna trecută nu doar cu scadenţa unei actualităţi politice încâlcite, ci şi cu reverberaţiile în plan internaţional ale unei note de plată istorice pe care guvernele care s-au succedat din 1991 încoace nu doar că au refuzat să o achite, ci au şi umflat-o în modul cel mai cinic şi dispreţuitor cu putinţă.

Aşadar, CEDO a condamnat România pentru incapacitatea justiţiei de la Bucureşti de a soluţiona cazul de dublu omor din timpul mineriadei din 25 septembrie 1991, când Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu, doi tineri care treceau în acea zi prin Piaţa Victoriei, au fost loviţi de proiectilele trase de forţele de ordine dinspre clădirea Guvernului spre stradă. Ulterior, cei doi au decedat, rănile fiind cumplite.

Alături de celelalte dosare-mamut legate de mineriade şi de Revoluţie, cazul Frumuşanu-Crăiniceanu - aflat, în ciuda deciziei Curţii de la Strasbourg, încă departe de final, din perspectiva responsabilităţii ce revine în continuare justiţiei din ţara noastră - dă măsura tarelor şi malformaţiilor cu care s-a născut România post-ceauşistă.

Evoluţia dosarului în circuitul instanţelor de la noi oglindeşte perfect starea încă precară a democraţiei româneşti, din moment ce printre opreliştile majore în calea unei soluţionări obiective şi a închiderii speţei în timp şi condiţii rezonabile s-a numărat în primul rând interferenţa politicului cu justiţia, deci încălcarea consemnului-garant din orice democraţie, respectiv separaţia puterilor în stat.

Ar trebui să rămână viu în memoria fiecăruia apetitul cu care puterea politică din anii '90 şi de după 2000 s-a pronunţat pe marginea acestui caz, apetit trădat inclusiv prin consecvenţa cu care au procedat la înclinarea „convenabilă" a balanţei personaje extrem de influen