Filmul Leii albi (Beli Iavovi) este un film despre iaurt. N-aţi mai văzut de multă vreme aşa ceva: nouăzeci şi trei de minute despre iaurt. Toată lumea ştie ce e ăla iaurt, dar iaurtul din Leii albi e un pic mai special. Iar ceea ce îl face atît de special este capacul bidonului cu iaurt - mai precis ceea ce scrie sub capac. Căci premiul de un milion de euro promis norocosului care găseşte capacul-minune reprezintă, probabil, esenţa a ceea ce au înţeles muritorii din Sud-Estul Europei că înseamnă capitalismul.

Să recunoaştem: prin filmul lui Lazar Ristovski (regizor, producător, actor principal) circulă, de exemplu, şi o dubiţă dotată cu un megafon prin care oamenii sînt îndemnaţi să trimită SMS-uri ca să cîştige alte premii fabuloase, dar actorul principal îşi dă seama de şmecherie şi încearcă să-i lumineze şi pe alţii, fără multă convingere. E drept, şi fără folos.

Ei bine, schemei cu iaurtul nu-i poate rezista nici măcar el, bărbatul de 55-60 de ani, şomer neplătit de şase ani, timp în care a dezvoltat o filosofie de viaţă aparte, izvorîtă dintr-o sărăcie balcanică, profundă. O filosofie de viaţă care-l face să treacă de la ideea populară că îl mai ţine în viaţă doar faptul că nu are bani de înmormîntare, la concluzia că de vină pentru tot e capitalismul, şi că, totuşi, undeva, în Lumea de Apoi, vor fi egali şi bogaţii şi săracii. Şi totuşi un om atît de profund ajunge să fie, pînă şi el, copleşit de povara capacului-minune. Lucrul ăsta se întîmplă spre finalul filmului, cînd încă nu se va fi terminat povestea iaurtului, aşa că vă las plăcerea suspansului.

Dar povestea iaurtului n-ar fi nimic fără coloana sonoră a filmului, care ne poartă prin arii celebre de operă, muzică sîrbească şi rap. Iar mai presus de toate e atmosfera inconfundabilă: greve, bătăi cu haidamacii patronului care a închis fabrica, reclame (la iaurt!) filmate pe acoperişul d