Altadata, la 1 Mai, se sarbatorea Ziua Muncii.

De cu noapte, muncitori, tarani, intelectuali, elevi erau dusi in grupuri mari, undeva, in afara orasului, de unde apoi, dupa cateva ore, obositi de atata stat in picioare, trebuia sa treaca, radiind de fericire si scandand lozinci de viata buna si recunostinta, prin fata tribunelor in care autoritatile, ferite de intemperiile zilei, soare, ploaie sau vant, stateau comod in fotolii si salutau manifestantii, cu mana fluturand ca-n gara.

De fapt, ceea ce se arata in plin centru ca fiind explozie de bucurie spontana, era pregatit, regizat, cu mult timp in urma. A doua jumatate a lunii aprilie era de sacrificiu. In fabrici si in scoli inceta orice activitate si zilnic muncitorii si elevii faceau repetitie pentru defilare, pentru ca totul sa iasa perfect.

Cui folosea si daca folosea tot acel spectacol hidos, toata acea regie ridicola in care poporul scos in strada trebuia sa-si arate multumirea si recunostinta fata de conducatorul iubit pentru viata buna si realizarile marete, e greu de spus. Oricum, oamenilor li se dadea o ocupatie ca sa nu aiba timp liber sa gandeasca si sa le vina vreo idee ostila partidului ori conducerii de atunci.

Dupa demonstratia care, de obicei, se termina in jurul orei 12, grupuri de oameni, colegi, mai ales, mergeau in parc la o bere si un mic. In functie de cat aveau in buzunar, oamenii isi puteau lungi iesirea si pana seara. Ziua urmatoare era libera asa ca exista timp de odihna.

Unul dintre marile avantaje ale acestei sarbatori era, si ma refer aici, mai ales, la perioada anilor '80, ani grei, de austeritate, ca autoritatile erau mai darnice si astfel magazinele erau mai bine aprovizionate pentru ca omul sa simta sarbatoarea si in casa, in familie.

1 Mai era momentul cand se putea face o aprovizionare buna, cand iti puteai u