Am facut o retrospectivă, cu mintea şi cu sufletul, a sărbătorilor de 1 mai, din viaţa mea şi trebuie să recunosc că am rămas cu o nostalgie a ceva ce am pierdut… Elevă fiind, era ziua în care eram îmbrăcată frumos şi mergeam la defilare, care pentru cei de vârsta mea, era un fel de joacă organizată de profesori şi oamenii mari. Nu ştiu cum se făcea, că aproape întodeauna era ca o primă zi de vară, era cald şi frumos şi totul scăldat într-o lumină strălucitoare. Era ca o promisiune a zilelor fierbinţi ale vacanţei mari care era totuşi aproape, deşi nouă ni se părea că mai avem un car de ani până la ea.

Ca tânără ingineră stagiară apoi, eram din nou angrenată în acel mecanism de festivitate populară. Ca şi de 23 august, eram convocată de dinainte cu săptămâni pentru a pregăti nişte exerciţii pe stadionul oraşului. Făcusem atletism ani buni şi aveam o condiţie fizică bună şi pentru asta eram aleasă să fac parte din grupuri de fete care, îmbrăcate în culori vii, uneori cele ale steagului naţional sau în alb strălucitor, executau dansuri sau diverse figuri simple, dar perfect sincronizate. Eram aduse împreună şi ne simţeam ca într-o comunitate, îmi cunoşteam colege de întreprindere de vârsta mea sau legam prietenii cu alte tinere care lucrau în alte fabrici, din oraşul meu. Râdeam împreună, înjuram pe cei care ne ţineau în soare şi praf şi plecam obosite şi murdare acasă, dar încă vesele.

În anii din urmă, manifestaţiile începuseră să fie mai restrânse şi îmi aduc aminte mai ales de ultimul 23 august, cel din 1989, când buna mea prietenă mi-a spus, printre dinţi, că e ultima manifestaţie, ultima defilare la care ia parte. Imediat, în 1990, a luat drumul Americii şi nici eu, ca toată lumea, nu am mai participat la vreo defilare de atunci. Ceea ce regret este faptul că noi, românii, eram parcă mai aproape unii de alţii, interacţionam direct şi cu plăce