Noi nu existăm în afara misterului, cât mai degrabă suntem scufundaţi în el şi, parcă, făcuţi să căutăm, mai mult decât să găsim, mai mult să călătorim, decât să ajungem la capătul călătoriei. S-ar putea ca totul să fie învăluit în mister, dar şi dezvăluit, s-ar putea să ni se arate totul, dar să ni se şi ascundă totul, s-ar putea ca întreaga noastră existenţă să se desfăşoare între opuse, contrarii şi extreme, care-o fac tainică şi deschisă, cunoscută şi necunoscută, dar – mai ales – diversă şi mereu schimbătoare.

S-ar putea ca cele mai negre şi urâte aspecte ale vieţii să fie indicii ale călătoriei noastre către frumuseţe; s-ar putea ca bolile, durerile, grijile, necazurile, fricile şi toate cele ce ne împovărează să fie un fel în care noi înşine ne arătăm iubirea şi puterea. Se poate să ne îmbolnăvim pentru că iubim relaţia cu un alt om şi pentru că sănătatea ne-ar rupe legătura pe care vrem s-o păstrăm inconştient, chiar şi cu preţul vieţii? Se poate ca bolile să aibă un scop, un sens cu mult mai profund decât putem înţelege şi este, poate, posibil ca o parte din noi înşine să acţioneze de la sine, dincolo de conştienţa noastră, aşa încât această parte să folosească boala pentru a păstra relaţia, or pentru a obţine iubirea altui om?

Doctorul Erik Pearl povesteşte, în cartea sa, cu titlul "Reconectarea”, despre o pacientă care a venit la el în scaunul cu rotile; nu putea să meargă de ani întregi. Cel care împingea scaunul era soţul ei. Doctorul descoperă că femeia îşi păstra boala doar pentru a nu-şi pierde soţul, care era implicat într-o relaţie cu altă femeie. Ea nu ştia la nivel conştient despre relaţie, dar inconştient se împotrivea ei şi, prin aceasta, se împotrivea puterii sale de a merge singură. Soţul avea în boala femeii o motivaţie să n-o părăsească, iar ea avea o motivaţie pentru a nu fi părăsită.

În clipa în care medicul i-a conştie