PDL trebuie să-şi asume eşecul şi, dacă e să se reformeze, trebuie s-o facă de unul singur, în purgatoriu.
„Ne-am făcut-o cu mâna noastră.“ Dacă această concluzie ar fi fost expusă de oricine altcineva decât de Elena Udrea, ai putea crede că în PDL s-a declanşat obligatoria analiză a cauzelor profunde care au dus la căderea guvernului şi intrarea în opoziţie. Ai putea crede că partidul chiar înţelege de ce a ratat. Dar cum afirmaţia a fost scrisă de mâna unuia dintre principalii autori ai dezastrului, e semn că PDL continuă să se vadă într-o oglindă deformată. Unde, în loc de imaginea de ins supraponderal – crescut de la 7 la 35% cu steroizii injectaţi de Băsescu, aglutinat în viteză din tot felul de creaturi nefrecventabile, de la traseiştii şi fripturiştii descoperiţi în vâltoarea marelui război al moţiunii, până la interlopi şi hoţomani iuţi de mână la contracte, în vădit dezacord cu proiectul reformist clamat –, liderii PDL se văd îmbrăcaţi în armură şi cu coif pe cap, victime şi eroi nerecunoscuţi de naţie ai crizei, austerităţii şi ghinionului.
PDL plăteşte în primul rând ipocrizia de a-şi fi asumat, fără să înţeleagă, să interiorizeze şi să creadă cu adevărat, proiectul de reformare a statului impus cu anasâna de Băsescu, practicând simultan şi obscen pesedismul. Aproape nicio lege sau vreo măsură nu au fost creaţia partidului sau a guvernului, fiind transmise de preşedintele-jucător şi înghiţite, bune, rele, precum „broasca râioasă“ a lui Oltean. Aşa-zisele „deficienţe de comunicare“ de aici vin, pentru că nu poţi să fii convingător explicând ceva în care tu însuţi nu crezi. În timp ce perorau, în frunte cu Emil Boc, despre necesitatea austerităţii, a tăierilor, a reducerii aparatului bugetar, recitând texte venite de-a gata, corupţia, politizarea şi clientelismul proliferau fără limite. Guvernarea în stilul par
