Puţin ştiu că Ziua Muncii sau 1 Mai Muncitoresc nu-şi are rădăcinile în ideologia comunistă ci că, de fapt, a fost hotărâtă cu mult timp înainte ca regimul comunist să se instaureze în România.
Mai mult de atât, această sărbătoare a fost decretată purtând o semnificaţie de omagiu, de comemorare a victimelor grevei generale din Chicago, de acum mai bine de 100 de ani.
În anul 1872 circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886", sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul a fost eroic: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Victime colaterale pentru drepurile muncitorilor
Tragicul s-a întâmplat la trei zile după eveniment, când în Piaţa Heymarket din Chicago au avut loc incidente violente care s-au soldat şi cu pierderi omeneşti. În timpul unei demonstraţii la care participau peste 65.000 de oameni, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick". Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.
În seara aceleaşi zile, a
