În ultimii 22 de ani, României i-a mers mai bine în perioadele de dreapta, decât în cele de stânga, chiar dacă întotdeauna guvernările de dreapta au fost însoțite de foarte multe turbulențe, în vreme ce cele de stânga au avut mereu liniște și stabilitate.
Stânga românească poartă încă însemnele comunismului pe reverele lui Ion Iliescu, președintele onorific al PSD, în vreme ce dreapta autohtonă îl ține la butonieră pe liderul onorific al liberalilor, Mircea Ionescu-Quintus, deținut politic, racolat apoi ca informator al Securității. Socialiștii și liberalii se întâlnesc simbolic în acest loc, în care călăii și victimele se reconciliază. Dreapta se aliază cu stânga, diluându-și conținutul și acceptând o guvernare în care programul seamănă cu „a treia cale“, enunțată de Anthony Giddens în 1998 și preluată de fostul premier laburist al Marii Britanii, Tony Blair. Dar, în România, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă stânga a fost multă vreme urmașa comuniștilor, în vreme ce dreapta era succesoarea partidelor istorice, anihilate odată cu instaurarea regimului comunist imediat după cel de-al doilea război mondial. În această ecuație simplificată, stânga postdecembristă s-a umplut cu foști nomenklaturiști, începând cu nivelul cel mai de sus, cu tinerii comuniști pe care revoluția din 1989 i-a prins în bloc-straturi, pregătindu-se pentru o carieră serioasă în rândurile PCR, dar și experți luminați, care au avut acces la biblioteci din Occident și care mizau pe o perestroikă autohtonă. În schimb, la dreapta s-au strâns foștii deținuți politici, disidenții, o parte a elitei culturale, viitori lideri politici compromiși de angajamentele și dosarele lor de turnători ai Securității. Această dreaptă (PNL) cu pedigri s-a aliat cu stânga (PSD), în vreme ce o nouă dreaptă, bazată pe thatcherism, strânge rândurile în jurul președintelu
