Se împlinesc 6 ani de la dispariția unui personaj ieșit din comun. Disprețuia conformismul, bocitoarele și cântul gregorian. A fost un solist înrăit, alergic la corul monofon și zăvorât al stângii corecte politic. Marxismul, comunismul instalat, socialismul vest-european și toate avatarurile acestora au avut în el un adversar ireductibil și de o rară competență. I s-a răspuns nu cu argumente, ci cu umori, rea-credință, uneori insulte și militantism inutil deghizat. Deruta politică și economică resimțite azi, nu numai în Europa, accentuează golul lăsat de dispariția acestui vizionar. Din fericire, ne rămâne enorma lui operă, sistematică, accesibilă și actuală.
De-a lungul urgisitului secol XX, toţi „idioții utili“ ai lumii libere (francezi mai cu seamă), ipostază în care se găsea covârşitoarea majoritate a intelectualității (cu câteva excepţii totuși), au preferat să se înşele cu Sartre decât să aibă dreptate cu Raymond Aron şi în acelaşi timp cu Popper, Hayek și alți câțiva, puţini, printre care Jean-François Revel. (Lui Raymond Aron, Revel nu avea să-i invidieze prea multe, l-a „concurat“ până şi în domeniul economiei.)
Doctor și profesor agregat de filosofie – aceasta era breasla sa de origine –, Jean-François Revel a scris în 1957 celebrul său eseu Pourquoi des Philosophes (La ce bun filosofii). Volumul era un fals rămas bun adresat filosofiei, de fapt o nemiloasă repunere în chestiune a filosofiei „academice“, o răfuială cu mandarinatul steril pe care îl instituţionalizaseră bergsonismul, existenţialismul, structuralismul, marxismul, psihanaliza lacaniană constituite într-o feudă universitară, ermetică și anacronică. Eseul a provocat o avalanșă de răspunsuri ofuscate, la care J.F. Revel a răspuns publicând volumul La Cabale des Dévots (Conjurația bigoţilor). Paginile despre derapajele de la modestie şi bun-simţ din coteria
