Pentru două sute de milioane de euro pe an și câteva sute de locuri de muncă pentru localnici la Roşia Montană merită distruse dealuri, galerii romane, slăbite și cu timpul distruse casele în urma exploziilor?
Despre proiectul de exploatare a aurului din zona Roșia Montană de către SC Roșia Montană Gold Corporation s-a spus totul, de nenumărate ori. Dat fiind că argumentele contra acestui proiect, multiple și clare, au fost enunțate de nenumărate ori, a scrie despre acest subiect pare o întreprindere oarecum inutilă. Și totuși, atât timp cât oameni de bună-credință se pronunță pentru proiect – e drept, într-un mod oarecum ezitant, pe bloguri sau prin declarații punctuale, mai rar în spațiul public, asumându-și în mod hotărât poziția în cadrul unei dezbateri –, datoria celor care sunt împotriva proiectului este de a declara acest lucru: public, nu numai în discuții (semi)private.
Fără îndoială, acesta ar fi, dincolo de vociferările deplasate, de o anumită agitație haotică, sensul pozitiv al mișcărilor de protest din această iarnă: politica este a cetățenilor. Marile decizii nu se iau făcând abstracție de opiniile lor. Cetățenii sunt participanți, de fapt, și nu numai de drept, la actul prin care se decide un anumit lucru, (în principiu) în folosul și în interesul lor. Asta înseamnă că deciziile respective trebuie să fie rezultatul unor dezbateri; că politicienii au obligația de a informa și, bineînțeles, de a fi ei înșiși informați, arătând astfel că nu interesele particulare sunt cele care stau la baza acelora, ci o opinie rațională, întemeiată pe informații exacte și mai ales complete.
Abordarea superficială a cazului Roșia Montană de către fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, în cadrul emisiunii televizate de acum două săptămâni, este regretabilă. Domnul Ungureanu nu părea conștient că nu „ecologiștii de vârstă nouă“ sunt cei
