Dintre toate fotografiile acestui sfârşit de sezon fotbalistic european, nu Mourinho în genunchi, şi nici Messi, geniul privind gol spre prima capodoperă pe care o iroseşte, nu vor dăinui.
Mourinho se va ridica şi va continua să fie superior, Messi îşi va tot trăi legenda. Dintre toate fotografiile, una merită mai mult decât a primit şi va primi: Raúl şi cei patru fii, Jorge, Hugo, Hector şi Matteo, Raúl şi mezina Maria, mână în mână şi inimă lângă inimă, salutând suporterii lui Schalke 04, acum, la despărţire.
Ce este excepţional la această familie fericită în decorul postmodern al unui stadion german? Mai departe, Raúl va alege petrodolarii şi va deveni atât de bogat încât fiecare dintre cei cinci copii, precum şi copiii copiilor lor, vor fi bogaţi până la sfârşitul lumii. Nu este nici prima şi nu va fi nici ultima carieră care se va sfârşi aşa. Altceva: în urma lui Raúl rămâne sentimentul acut că nu şi-a vândut sufletul şi o senzaţie de normalitate rar întâlnită la ceilalţi mari fotbalişti care i-au fost contemporani. Despre artişti se spune că au o parte întunecată, cel puţin un dezechilibru major, că sunt nebuni şi excesivi, dar poate că nu trebuie să credem tot ce se spune. Încercaţi să vi-l amintiţi vulgar sau lovind sau trişând nu veţi reuşi. Îl ştiţi doar în aceste secvenţe: marcând de parcă a marca meci de meci ar fi cel mai simplu lucru din lume, sărutând apoi verigheta, ducând pumnul la inimă şi, la urmă, înălţând braţul şi privirea spre Cer. Raúl a lăsat dintotdeauna impresia că a fost binecuvântat şi că acel 7 de pe tricoul său de la Madrid nu a fost o cifră aleasă la întâmplare. Pentru cei născuţi mai târziu: Raúl a fost probabil cel mai mare atacant al vremurilor sale. Cu toate acestea, el nu a fost nici campion european, nici campion mondial cu Spania, căci s-a întâmplat ca steaua sa să apună când se iveau zorii în Barcelona. Raúl a fost u
