Sfârșitul consensului gaullist, dar și al „paradigmei Suezului“ sunt două dintre cele mai importante moșteniri ale sarkozysmului.

Retroactiv, mandatul preș­e­din­telui Sarkozy ar putea intra în istorie ca reprezentând o ruptură fundamentală de ceea ce se poate numi nucleul gaullist al politicii externe franceze. Deși a fost o nu­an­ță pe care a în­cer­cat să o impună din primul mo­ment, aceas­ta s-a transformat trep­tat într-o cons­tantă a întregului său mandat: „sub Sarkozy, am asis­tat la o re­ba­lan­sare a politicii externe şi de apă­rare a Franţei dinspre tradiţia gaullistă spre o atitudine gra­dual euroatlantistă“, spune Eti­enne de Durand, cercetător la Institut Français Des Relations Internationales (IFRI). Însă de­parte de a fi ancorat în idealism, euroatlantismul lui Sarkozy a fost unul calculat, din necesitate, un mijloc prin care și-a propus să avanseze interesele naționale ale Franței. Altfel, Sarkozy este un pragmatic, un „realist“, care lucrează cu datele obiective ale „realității“ europene şi trans­atlantice. Generic, obiectivul pri­oritar al Franţei a fost acela ca, prin iniţiativele de politică ex­ternă şi apărare asumate, să-şi ma­ximizeze influenţa regională şi globală. Iar acest lucru era im­posibil fără o colaborare cu Ma­rea Britanie și Wa­shing­to­nul. Pen­tru a promova „Europa Apă­ră­rii“, Franța a trebuit să lucreze cu Statele Unite și Marea Bri­ta­nie, nu împotriva lor. Din această perspectivă, obstrucționarea cu orice preț a NATO trebuia să ia sfârșit. Așadar, revenirea Franţei în structura militară a NATO (după mai bine de jumătate de secol de absență) a fost un pas natural, menit să vindece cli­vajele din sânul Alianței (Vechea Europă vs. Noua Europă), să trans­mită încredere într-o Franță schimbată la față și să alunge sus­piciunile pe care anumite state europene „atlantiste“ (în special Marea Britanie și Polonia) le dezvolta