Despre ce înseamnă cazul clinic în practica medicală se poate discuta la nesfârşit, dar sunt de reţinut câteva aspecte. Mai întâi cele ce ţin de iatroistorie. În medicina medievală, doctrina prevalează asupra cazului clinic. Bolnavul nu este examinat, ci discutat scolastic. Secolele următoarele sunt cele ale observaţiei clinice. Cazul clinic este înconjurat de atenţie şi folosit în demonstraţiile academice. Prima jumătate a secolului XX este perioada tratatelor clinice monumentale. Dar marele clinician francez Émile Sergent atrăgea atenţia că studenţii care se mulţumeau să frecventeze cursurile şi să „digere“ tratatele în perioada examenelor, neglijând urmărirea asiduă a cazurilor în clinică, vor deveni, după spusele sale, „medici periculoşi“. Informaţia livrescă stă, fără îndoială, la baza competenţei. Tratatul are marele avantaj al cuprinderii şi generalizării, dar este mai puţin util în identificare şi ierarhizare. Profeso­rul Vlad Voiculescu învaţă internii să observe cazul şi numai apoi să meargă în bibliotecă. Într-adevăr, ce text poate expune mai precis şi sugestiv mersul diferit al mio­paţilor decât obser­varea unora dintre bolnavi? Acelaşi lucru este valabil cu tremorul, care, în ciuda unor cli­şee ca similitu­dinea cu număra­tul banilor în boala Parkinson, este diferenţiat adecvat numai prin cazul clinic. Punând pe un taler al balanţei cazul clinic şi pe celălalt normele actuale impuse de medicina administrativă, observăm că, din multitudinea simptomelor, chiar şi a celor reprezentative care compun tabloul clinic al cazului, criteriile nu reprezintă decât listarea unui număr limitat, sensibil mai redus, de exteriorizări fiziopatologice considerate prin consens ca suficiente pentru afirmarea diagnosticului. Prin urmare, faptul că simptomele bolnavului sunt mai numeroase decât în baremul ghidului nu are nicio relevanţă. Un caz clinic dat ne obligă