Intr-o lume in care toata lumea vrea sa fie celebra sau macar sa se exprime, Aki Kaurismäki demonstreaza ca poti duce o existenta exemplara si daca ai o viata neinsemnata si nu stie nimeni de faptele tale bune. "Le Havre", cel mai nedreptatit film anul trecut la Cannes, e un omagiu adus Frantei si cinemaului francez, dar si unui anume mod, vag desuet, de a percepe viata.

"Le Havre" are tot ce ii trebuie pentru a nu sari in evidenta. Actiunea nu are nevoie de un spatiu prea larg de desfasurare, nu sunt multe personaje, nu se fac gesturi grandilocvente, nu exista o intriga atat de incinsa incat sa creasca adrenalina la borne.

Povestea se poate rezuma usor in cateva propozitii. "Avem" un barbat mai in varsta pe nume Marcel Marx (interpretat de André Wilms), care lucreaza ca lustragiu in orasul-port Le Havre, ducand o viata calma si modesta alaturi de sotia lui Arletty (Kati Outinen), plapanda si bolnava, si de un caine. Plus vecini si prieteni care isi castiga existenta care cum poate - tinand o carciuma sau o mica dugheana de cartier.

Marcel Marx (aproape toate numele personajelor, dar si unii interpreti, trimit spre cinematograful francez sau spre cultura franceza) se intalneste intr-o zi cu un baiat de culoare al carui container a fost deschis in mod neprogramat si care, de fapt, trebuia sa ajunga in Anglia (venind din Gabon).

Domnul Marx ii ofera copilului mai intai sendvisul lui, dupa care incearca sa il ajute sa plece. Eforturile de a-l expedia pe Micul Print gabonez spre noua lui planeta vor fi ajutate de intreaga mica comunitate in care traieste Marcel Marx, dar vor fi urmarite cu nas de copoi de politaiul Monet (Jean-Pierre Daroussin) care mai mult amusineaza decat musca.

Un fel de "Morgen" in varianta fino-franceza

La fel ca in "Morgen", povestea inter-rasiala din "Le Havre" se desfasoara tot