Sistemul judiciar românesc se tînguie, de ani buni, în convalescenţă. Imaginea sa în ochii lumii de-acasă sau de peste zări este şifonată şi arată greu de netezit. Apărătorii săi par a avea şubreda credibilitate a unor avocaţi din oficiu trimişi să reprezinte criminalul prins la locul faptei. Capacitatea de revigorare sistemică este slăbită de abulie şi măcinată de artroză.
Cam asta pare a fi simptomatologia pe care se întemeiază verdictele cu privire la justiţia autohtonă. O justiţie plasată în coada clasamentelor încropite de sondajele care măsoară încrederea populaţiei în instituţiile statului.
Primele motivaţii care explică amplasamentul jenant al sistemului judiciar în concursurile de miss instituţii sînt, într-o cauzalitate cronologică, cele perceptibile pe baza primei palpări. N-aş insista asupra lor, ci le-aş evoca doar în treacăt, fără pretenţia unei juste sistematizări. Întîi, neîncrederea de principiu în justiţia mundană şi mefienţa scepticului care are serioase rezerve că o instanţă exterioară va avea înţelegerea şi competenţa necesare să releve esenţa adevăratei (sale) dreptăţi. În al doilea rînd, viciile reale, ascunse sau aparente, după caz, denunţate cu îndreptăţire în cvasiunanimitatea rechizitoriilor împotriva sistemului: incompetenţa unor jurişti practicieni (magistraţi, avocaţi, notari, executori judecătoreşti), corupţia şi traficul de influenţă, lacunele din sistemul de formare şi instruire profesională, divergenţele orientărilor jurisprudenţiale, deficienţele de organizare instituţională, instabilitatea legislativă cronică, insuficienţa resurselor logistice şi financiare, incoerenţele de expresie a voinţei politice relative la subiect ş.a.m.d.
DE ACELASI AUTOR Etichete pe borcane de murături ideologice Corespondenţă specială de la o conferinţă specială Sus, prea sus, Dumnezeu Dreptul evanescentSeparat de aceste handicapuri (