„Vaaaai, cîtă pufoşenie!... Uită-te şi tu! Priveşte şi în spate, aici sînt mai mulţi!“, spunea prietena mea, în timp ce amîndouă ne (re)transformaserăm în nişte fetiţe de 5 ani, care visau la un prieten „pufos“. Da, da, aţi citit bine – un prieten. Pentru că simplele cuvinte „jucărie de pluş“ nu fac dreptate acestor camarazi de nădejde, cunoscuţi în lumea anglo-saxonă drept teddy bears.
De primul îmi aduc aminte perfect. Aveam 6 ani şi, în timp ce îl aşteptam emoţionată pe Moş Crăciun, un ursuleţ roşu, cît palma, şi-a făcut apariţia fix între crengile bradului. L-am botezat rapid Moş Martin (chit că arăta mai tinerel) şi i-am găsit un loc de cinste în camera mea. Am mai primit şi alte jucării atunci, precum şi în anii care au urmat, dar nici una nu i-a putut lua locul – era al lui pentru totdeauna.
DE ACELASI AUTOR Sebastian LEITNER: "Muzica clasică nu e plictisitoare" - interviu „Lumea în biblioteca mea” Inspiraţia vine de la Brăila Frumos e în octombrie la Sibiu - Astra Film Festival 2012, Ediţia a XII-aPe la 12 ani, prieteni de familie mi-au mai dăruit unul – Teddy, pe numele său –, a cărui culoare se apropia de cea a urşilor „adevăraţi“. Pe acesta l-am plimbat dintr-o încăpere în alta, pînă s-a „stabilit“ în sufragerie. Şi chiar şi acum, după atîţia ani, mă întîmpină cu acelaşi zîmbet larg şi cu lăbuţele întinse, parcă pregătite oricînd să mă îmbrăţişeze. De altfel, privindu-l, primesc mereu confirmarea că animăluţele acestea pufoase sînt cei mai buni şi ascultători prieteni. Stau unde le pui, sînt vesele şi mereu cu ochii după tine, nu te lasă niciodată singur. Numai eu ştiu cîte „petreceri“ fastuoase am dat sau cîte discursuri de Oscar am ţinut în faţa menajeriei animalelor de pluş, orînduite în faţa mea, pe canapea.
„Fleacuri pentru copii“, veţi spune poate, privindu-mă cu neîncredere. Acum sîntem mari, nu mai avem vreme de copilării. Nim
