Istorisirea de mai jos îşi are originile la miniferma socrilor mei de la Galicea, Vîlcea. De cîte ori mă gîndesc la animalele de acolo, am zîmbetul larg pe faţă, deoarece oamenii locului – olteni adevăraţi – sînt foarte veseli, şi starea asta de veselie o păstrează şi în modul în care se raportează la animale şi, mai ales, cum le tratează.

În drumul meu spre grădina de zarzavat trec pe lîngă căsuţele construite pentru aceste animale, pe categorii. Mai întîi – pe lîngă o cuşcă mică, sprijinită bine între doi pereţi: acolo sînt şapte iepuri mari şi mîncăcioşi. Tuturor ne sînt simpatici şi ne jucăm cu ei de cîte ori avem timp. Au fost salvaţi de la o viaţă de mizerie la unul dintre vecinii mai neglijenţi. Iniţial, toată lumea îi vedea în tavă, alături de un sos bun de vin şi ierburi aromate. Însă, după ce au apărut primii pui şi s-au mărit, după ce ne-am jucat cu ei, nimeni nu a mai putut să-i vadă altfel decît ca pe nişte animale de casă, aşa că procesul de înmulţire va dura la nesfîrşit. Sper să nu ne invadeze casa şi să nu ne mănînce toţi morcovii şi varza din grădină. Iepurii i-aş încadra în categoria de animal-jucărie.

Următoarea oprire e la un grajd gol, odinioară casă a iepei, mîndria bunicului. Iapa era mare vedetă în sat în perioadă CAP-istă, pentru că bunicul o folosea drept animal-manifest. De cîte ori trecea pe lîngă vreun şef de CAP, iapa primea numele persoanei respective, alături de o înjurătură zdravănă şi un îndemn tovărăşesc să grăbească pasul. Respectivii se mirau de coincidenţa de nume, însă vecinii aveau tot timpul zîmbetul pe buze şi îl salutau mulţumiţi pe bunicul.

Ajungem la coteţul cu porci. Aceştia stau bine-mersi în două încăperi ca într-un apartament la un hotel de cinci stele. Sînt două familii, o familie albă şi leneşă cu cinci pui şi o altă familie roşie, cu urechile mari, vioaie şi cu nasul turtit, în căutare eternă d