Nu am aflat că sînt un împăciuitorist
decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani,
după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului,
conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu,
eram dat afară din redacţie, încă din 1956,
împreună cu Nicola Ţic (cel despre care Eugen Barbu credea că e evreu, că îl cheamă, de fapt, Iţic, pînă cînd i s-a explicat că Nae e de pe la Deva, ardelean get-beget)
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniÎncă din ’56, în plină Budapestă, fusesem eliminat fiindcă cineva mă turnase că susţin contrarevoluţia din Ungaria (ceea ce era adevărat) şi scrisesem un articol – scandalos de nepublicabil! – în care militam doar pentru inteligenţă, adică, precum se exprimase şeful cadrelor, cîntam la piculină cînd toţi trebuia să batem tare tobele,
de unde excluderea, motivată în cartea de muncă: „element ostil orînduirii socialiste“,
ceea ce, nu-i aşa?, nu însemna împăciuitorism.
„Nu însemna, dar se subsumează“, mi-a explicat un prieten (vitrinier la Decorativa), care mă chemase în Cişmigiu să mă convingă să depunem împreună actele, la prefectură, pentru ca să emigrăm în Israel.
L-am refuzat clar: „plec la Sinaia să-mi termin romanul cu uteciştii din ’45“.
Mult mai clar m-a lămurit ce înseamnă împăciuitorismul, tot atunci, în ’58 (nu mai repet la ce vîrstă, să nu se creadă că îmi cer scuze cu vîrsta...), mult mai larg mi-a deschis ochii, chiar dacă era întuneric, o prietenă, într-un parc (aţi observat cîte fenomene revoluţionare şi contrarevoluţionare s-au petrecut în parcurile bucureştene?)
comunicîndu-mi că luase un vot de blam fiindcă recunoscuse în şedinţa aceea cu lupta împotriva împăciuitorismului că a continuat să se vadă
