În adolescenţă, pierdeam ore întregi jucînd… jocuri. Diverse jocuri de cărţi, de zaruri, de inteligenţă. Cînd ne strîngeam cu gaşca la Cumpătu, avînd în faţă vacanţe interminabile de două sau trei săptămîni, trebuia să le facem cumva faţă. Jocurile reprezentau o modalitate de „omorîre a timpului“; dar şi de a-ţi însuşi diverse deprinderi şi ierarhii sociale.
„Ierarhii“ referitor la un grup de adolescenţi poate suna inadecvat. Dar nu e deloc aşa. Fiecare membru al grupului îşi avea poziţia lui: o poziţie destul de stabilă, greu – şi cu eforturi considerabile – de schimbat. Nou-veniţii erau supuşi unui soi de „probe“ iniţiatice, catalogaţi şi clasaţi şi ei, în funcţie de scoruri. Societatea adolescenţilor era, în anumite privinţe, destul de crudă. Dar nu mai crudă decît a copiilor: îmi amintesc reacţia acestora din urmă la kilogramele în plus ale unei fetiţe – îi strigau nume injurioase şi aruncau cu pietre în ea…
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuJocurile aveau, cu siguranţă, mai multe cuvinte de spus în privinţa poziţiei în ierarhia nescrisă, dar recunoscută. Existau, întîi, liderii necondiţionaţi, naturals, buni cam la toate şi menţinînd o atitudine care azi s-ar numi cool în aproximativ orice situaţie. Apoi – alţii care se aflau pe primele locuri, dar nu erau naturals chiar la toate; odată poziţia privilegiată cîştigată, se vedeau obligaţi (de aceleaşi legi nescrise) să şi-o păstreze. Uneori cu orice preţ, precum un băiat înalt, dinţos şi cu nasul mare care făcea uz, excesiv, de violenţă verbală (uneori şi fizică, de genul poante fizice, cele pe care le-am detestat întotdeauna).
Exista şi categoria celor care erau deştepţi, dar detaşaţi, neinteresaţi de poziţia lor în grup, de cele lumeşti în general. Aceştia, un soi de genii, cîştigau detaşat, fără să le pese şi fără tam-tam.
