● Undeva la Palilula (România, 2012), de Silviu Purcărete.
Undeva la Palilula, prima incursiune în cinematografie a respectatului regizor de teatru Silviu Purcărete, e o reprezentare teatralist-stilizată, faceţios-fabulatoriu-fantasmagorică (şi costisitoare) a vieţii (de provincie) în comunism şi, dincolo de asta, a „fiinţei naţionale“ româneşti. Şi e un film şocant de lipsit de inteligenţă, atît în ceea ce spune, cît şi în felul în care o face.
Abia sosit în orăşelul titular, tînărul doctor (Áron Dimény), care e reprezentantul publicului în film (odată cu el descoperim Palilula), e informat că nici un pacient al spitalului n-are nimic – „bolnavi sîntem numai noi, ăştia sănătoşi“: un indiciu timpuriu al faptului că s-ar putea să nu existe metaforă îndeajuns de rîncedă încît să nu-şi găsească locul în acest film. Într-o altă ironie alegorică, la fel de hipopotamică, protagonistul, care e pediatru, e informat că în Palilula nu există nici măcar un copil. Pe predecesorul său (Alexandru Georgescu) îl găseşte întins pe o masă de autopsie; „meseria bolnavului e să stea în pat cu clisma-n cur şi să zacă“ – ricanează autopsierul (Răzvan Vasilescu), practic înotînd nu doar într-o imitaţie de sînge, ci în primul rînd într-o imitaţie (plumbuită) de guignol nouăzecist încrîncenat, pintiliano-daneliucist. Îndemnul administratorului de spital (George Mihăiţă) către bocitoare – „Mai cu viaţă, fir-aţi ale dracu’!“ – ţine de aceeaşi tradiţie.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Cît despre discursurile cu „dragi tovarăşi şi pretini“, rostite de un secretar PCR grotesc de ştirb (Constantin Chiriac), în rîsetele batjocoritoare ale palilulenilor, ele ţin de tradiţia desenării insistente de mustăţi pe portretele unui Ceauşescu devenit nepericulos – genul de practică pentru care en
