În literatura didactică românească, cele mai vechi informaţii despre animale fantastice apar sistematizate într-un curios tratat popular de zoologie şi morală, numit Fiziolog. Descrierea animalelor mitice din Fiziolog vădeşte o imaginaţie debordantă.

Vasiliscul este un fel de balaur cu privirea înveninată, care ucide de la distanţă. Finixul – o pasăre ca păunul, cu capul de aur, hrănită doar cu Duhul Sfînt. După nouă ani, i se umplu aripile de mireasmă, intră în biserică, se aşază pe jertfelnic şi se aprinde, mistuindu-se. A doua zi însă, este găsită pe altar, renăscută şi întinerită. Dar nici una dintre „hiarele“ menţionate de Fiziolog nu poate egala, în măreţie, curăţenie şi nobleţe, inorogul (unicornul). Nu întîmplător, căutările heraldice ale lui Cantemir se opresc la hieroglifa Inorogului. Fiinţă himerică şi eternă, el apare ca epifanie a absolutului, hipersensibil şi veşnic în stare de veghe, atent mereu asupra sinelui şi a mediului ostil (Elvira Sorohan – Cantemir în cartea hieroglifelor). Dar cine este şi cum arată, de fapt, inorogul? În mod paradoxal, acest animal pe care nu l-a văzut nimeni a fost descris de nenumărate ori. Ctesias din Cnidos (sec. IV î.e.n.), în scrierile sale despre India, relatează despre un animal fantastic cu un corn în frunte, considerîndu-l un măgar sălbatic. Strabon, în Geografia, îl înfăţişează ca pe un cal cu cap de cerb şi cu un singur corn. Inorogul (numit pe greceşte monoceros, iar pe latineşte unicornis) este descris de Pliniu cel Bătrîn avînd corp de cal, cap de cerb, picioare de elefant şi un corn negru în mijlocul frunţii. Marco Polo vorbeşte despre inorog, descriind de fapt un rinocer (aşadar, potrivit numelui, nu cu un corn în frunte ci cu unul pe nas), mirîndu-se că un asemenea animal atît de urît ar putea fi ţinut în poalele unei fecioare. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. Fiinţă fabuloasă, „animal de lumină“, cînt