Apoi ceva neasteptat s-a intimplat. Furata de placerea puterii pe care o obtinuse atit de usor (putere exercitata asupra mea, dar si asupra alor mei si alor ei deopotriva), Ionuta a inceput sa faca literatura. Nu degeaba se spune ca puterea absoluta corupe in mod absolut. Imi amintesc ca prin ceata fizionomiile colegilor din scoala primara. Nu insa si pe cea a Ionutei, comandanta noastra de detasament. Cu privire agera (cumva iscoditoare), buze subtiri (strinse parca intr-o grimasa a efortului permanent) si, in general, o expresie a indirjirii neostoite, fata bataioasei pioniere avea in ea, cu siguranta, ceva inubliabil. In plus, Ionuta era si vecina de scara cu mine, iar mamele noastre devenisera, in timp, destul de apropiate, ceea ce, volens-nolens, dusese la o frecventa mai mare a prezentei imaginii bravei comandante, pe retinele ochilor mei, decit in cazul oricarui alt coleg. Nu ma fascinau performantele scolare si sociale ale vecinei mele si, cu atit mai putin, aspectul ei fizic crispat (oricum, pe atunci, standardele mele in materie de frumusete feminina porneau de la Marilyn Monroe in sus). Relatia dintre noi raminea de aceea una sobra, chiar usor incordata - din motive legate de maniera asumarii propriei identitati sexuale la virsta respectiva: amindoi paream convinsi, ca si ceilalti colegi ai nostri desigur, baieti pe de o parte si fete pe de alta, de faptul ca apartineam unor „genuri" iremediabil si irevocabil „separate". „Separate" de regulile fundamentale ale naturii si ale istoriei deopotriva. Intr-o buna zi, totusi, Ionuta a iesit din reprezentarea cenusie de „fata", sub incidenta careia o percepeam, devenind extrem de importanta in viata mea, „importanta" mai curind intr-un sens malefic. Eram in clasa a doua si, pe neasteptate, am fost lovit de o tragedie incomensurabila. Am luat primul doi din viata mea (cred ca a fost si ultimul de altfel, dar nu pot