Stephen Hendry, considerat de multi "cel mai mare jucator de snooker din istorie", a abandonat aseara tacul pe masa, in urma unei infrangeri usturatoare in fata lui Stephen Maguire, un jucator pe care Hendry l-a invatat multe in cariera sa, se poate spune ca elevul si-a batut profesorul, insa nu mai are nicio relevanta, in mare parte pentru Hendry intrase in meci cu o oarecare emotie, ca si cand venise cu gandul ca acela va fi ultimul sau meci.
Pierderea lui Stephen Hendry este o pierdere imensa, pentru mine este ca si cand as fi pierdut o persoana draga, pentru ca Hendry mi-a fost drag, ca jucator desigur, n-am avut onoare sa-l cunosc pe omul Stephen Hendry. Pierderea sa o asocieze cu cea a lui Paul Hunter, desigur, acesta a plecat dintre noi prea devreme in urma unei suferinte teribile, insa pentru mine conta enorm sa-l mai urmaresc pe Hendry la masa, acum doar voi auzi de el si voi ramane cu istoria, poate il vom mai putea urmari la turnee demonstrative. Diferenta este una colosala, practic Stephen Hendry nu mai avea nimic de dovedit, a castigat tot, nu mai avea motivatie, in schimb Paul Hunter mai avea multe de dovedit.
Singurul element care ma face sa ma linistesc este forma sa din ultimii ani, este clar ca Stephen a obosit, nu mai juca cu pofta cu care ne obisnuia in anii '90, nu mai era jucatorul care il batea pe Jimmy White in finale de campionat mondial. Era normal sa vina acest moment, desi e dificil, e de inteles, snooker-ul este un sport frumos, insa mental, este obositor si candva devine monoton pentru toti jucatorii, constanta in acest sport mi se pare ceva greu de obtinut, mai ales la jucatorii trecuti de 40 de ani, care s-au plictisi. Ceea ce a realizat Hendry este uimitor si imposibil in era actuala, este imposibil in momentul de fata ca un jucator sa castige de 7 ori titlul mondial, ca sa nu mai adaugam jucatorii pe care i-a invin
