S-ar putea ca titlul să vă inducă în eroare, dar, cu excepţia preluării unei expresii tipice unei cugetări proverbiale, de sorginte populară, în cele ce urmează nu este loc şi timp pentru ironii – ce ar putea fi etichetate drept gratuite.
Spre ce ne îndreaptă noul Guvern al României, cum l-a numit, pe drept cuvânt, premierul desemnat Victor Ponta? Dacă vă aşteptaţi la un comentariu al conferinţei de presă, a conaţionalilor Ponta şi Antonescu, vă înşelaţi. Iar dacă apreciaţi că – în cele ce urmează – sunt simple speculaţii, nu continuaţi lectura. Ceea ce supun atenţiei publice este o chestiune relativ simplă, sintetizând semnale, la nivel subliminal, date de premierul Ponta, prin nominalizările unor miniştri.
Şi am să mă refer doar la acelea care ţin de locul, rostul şi viitorul României, la frontiera de est a comunităţii euroatlantice şi europene. Din perspectiva relativ recentului popas, peste Ocean, a premierului desemnat, nominalizarea de la Ministerul Apărării Naţionale pare a fi o garanţie publică a continuării relaţiei privilegiate, de ordin militar, între Washington D.C. şi Bucureşti.
Cu precizarea, necesară, că premierul, nu Pentagonul, a fost forţat, de împrejurări – în lipsa unor alternative mai credibile – să recurgă la o asemenea soluţie. Pe care aş numi-o…minimală. Nu este momentul să abordez, acum, modul în care fostul secretar de stat, o vreme înlocuitor de ministru, devenit titular al fotoliului nr.1, din Ministerul Apărării Naţionale, va coopera, dialoga, conlucra – şi cât timp…- cu cel care mai este, o vreme, şeful Statului Major General.
Ultimul fiind un înstelat impus la timona Forţelor Armate Române, numirea sa generând nemulţumiri mocninde, în rândurile celei mai numeroase categorii de forţe armate din România, cea terestră, care se vede condusă, după mateloţii neobişnuiţi cu socializarea, de aviatorii marcaţi de
