Cîte coate om fi bătătorit şi cîte scaune om fi lustruit prin crîşmele oraşului cu prietenii noştri! Avem localuri şi locuri preferate şi, împreună cu ele, pe oamenii care ne servesc. Unii ne-au devenit aproape prieteni – ne cunosc bine, ştiu ce şi cum mîncăm şi ce şi cum bem. Alţii vor rămîne etern indiferenţi, cu priviri abstrase, mult deasupra turmei de consumatori, masă amorfă, gălăgioasă şi cicălitoare. Mare lucru să reuşeşti să prinzi privirea unui asemenea om, atunci cînd ţi-ar mai trebui un strop de sare pe masa aia sau încă o sticlă de bere.
Cel mai tare mă sperie tinerii ăia munciţi de le trece os prin os care servesc prin marile fast-food-uri. Un instructaj sumar le spune să zîmbească neapărat celui care-şi comandă copanele prăjite; fie el adolescent care a strîns bani de un meniu cu încă un coleg, fie cine ştie cărui hămesit abia ieşit de la muncă şi fără nimic în frigiderul de acasă, fie burtosului care iar a ieşit la McDonald’s ca la Capşa. Trebuie să zîmbească. După ce omul din faţa lui comandă ceva, spune o poezie repezită cu „sosuri, mare sau mic, aici, la pachet?“. În spatele lui, o sumedenie de colegi la fel de obosiţi prăjesc, împachetează, scurg de grăsime diverse porţiuni dintr-un pui şi beţişoare aurii de cartofi. Totul extrem de eficient. Omul din faţă îţi ia banii, îţi dă restul, îţi întinde mîncarea şi-ţi urează ceva drăguţ, poftă bună sau aşa ceva. În secunda doi te-a uitat. Şi e normal să fie aşa.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpDe partea cealaltă, sînt chelnerii ăia vechi care au supravieţuit de pe vremea lui Ceauşescu. Da, exact ăia pe care îi mai găseşti prin crîşme uitate într-o buclă de timp prin oraşul ăsta mare. Crîşme cu feţe de masă albe care stau singure în picioare după milioanele de apretări prin care au trecut. Rărite pe la colţuri, lucioase pe alocuri. Cu
