● Phronesis, Walking Dark, Edition Records, 2012.
Walking Dark începe ca un album de jazz smucit, cam sacadat şi sincopat, în care un contrabass ciupit domină contrastul cu un pian clasic. Din mers i se alătură o baterie mai rock, ce contribuie la impresia de uşoară agitaţie. Albumul se răsuceşte pe parcurs ca o panglică a lui Moebius, cu pianul devenind dominant şi contrabasul preluînd roluri mai umile, apoi rolurile se schimbă din nou. Oricum, ideea principală propusă de Phronesis e mix-ul de bass şi pian, eliminînd din joc chitara, electronicele, sinteticele şi orice elemente care ne-ar putea distrage de la acest duel. Este, aşadar, o demonstraţie de contraste în diferite combinaţii, cu partea ritmică, respectiv cea melodică preluate, pe rînd, cînd de un instrument, cînd de celălalt. Personal, prefer albumele în care se amestecă mai multe ingrediente – tinzînd spre simfonii experimentale, sau mai puţine – tinzînd spre minimalism. Adică ori chestii pe care să nu le pot duce, ori chestii discrete, non-invazive, care scapă printre degete.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Deşi cu o reputaţie solidă în ce priveşte prestaţiile live, stilistic vorbind Phronesis mi s-au nimerit cam la mijloc şi se adresează mai degrabă jazzerului standard dependent de certitudini, decît ascultătorului care practică tehnica riscantă, dar mai stimulantă senzorial, a barului de salate. Ceva asemănări s-ar găsi cu Esbjörn Svensson Trio (prin ponderea în muzică a duetului de pian şi bass), dar aici preferinţa pentru precizie primează în faţa celei pentru experiment ori a dimensiunii emoţionale. Mă rog, au făcut şi Phronesis un experiment al lor, dar mai degrabă unul tehnic decît muzical: e vorba de o serie de concerte cîntate integral în beznă totală, în semn de tribut adus surorii nevăzătoare a liderului grupului (de aici, probab