Diaconu şi conflict de interese, Alistar şi ANI, Corina Dumitrescu (mă interesează mai puţin bubele din cap cît principiul: ministru propus de stînga, şef la o facultate particulară care deja încearcă să obţină diverse avantaje pe piaţa educaţiei – vezi propunerea lui Croitoru, ex-pedelistul,) şi tot felul de alte bazaconii, cu asta frecăm noul guvern propus.

Aştept altceva de la noul guver. PAre pură filozofie, dar e de fapt mult mai concret. Pînă acum am trăit în plin bigotism neoliberal sau “auster”. Sîntem capabili să ridicm puţin capul? Două dorinţe greu de îndeplinit nu pentru că ar fi naive, ci pentru că ar însemna o abatere radicală de la linia politică de azi:

1. Servilism, obedienţă faţă de diverse foruri internaţionale. Toate guvernele au vîndut poezia FMI, poezia UE şi au făcut un soi de pact: vulnerabilii plătesc negocierile proaste şi atitudinea slugarnică faţă de creditori, iar noi guvernanţii ne mai tragem şi noi cîte ceva.

Acest moment (apropo, în seara asta la 22.00 e marea dezbatere Sarko-Hollande, n-o rataţi) e unul cu totul special – Europa se pregăteşte să renunţe la religia austerităţii, altfel chiar nu prea mai are nimic de făcut decît să-şi contemple prăbuşirea (stînga e încă minoritară printre guvernele Europei, dar ar putea în sfîrşit să dea semne că e şi altceva decît o marionetă post-Blair). Nu mai e doar blabla de dezbateri între economişti, lucrurile sînt destul de avansate. Merkel deja înmoaie discursul auster-sectant, o victorie a lui Hollande ar însemna şi un debut al noii politici şi de revizuire a tratatului fiscal (centrarea pe “creştere”, nu pe tăiere) şi de condamnare a unei austerităţi care nu a adus decît comprimare şi o situaţie din ce în ce mai imposibilă pentru UE. Poate România să înveţe o sincronizare din mers şi să tragă ceva profit din asta? Ar trebui. După ce am fost pionierii austerităţii servile,