Multe training-uri de la noi sunt ţinute de impostori cu pretenţii de apostoli.
Am citit într-un ziar serios şi lucid că printre cele mai mari proiecte realizate pe bani europeni, în primii cinci ani de la aderarea României la UE, se numără cursurile de pregătire şi formare, aşa-numitele training-uri. Fondurile atrase se ridică la patru milioane de euro. E puţin, e mult? Probabil că suntem cei mai tari din Europa la training-uri. Dacă mai adăugăm şi investiţiile firmelor private, care îşi permit să-şi trimită angajaţii la cursuri, cred că am putea spune că românii, la toţi banii care s-au băgat în c... lor, pardon!, în pregătirea lor, sunt cei mai deştepţi şi mai instruiţi oameni din lume. Cu atâtea training-uri organizate, ar trebui acum să fim în faţa nemţilor şi japonezilor. Dar noi stăm pe loc, iar ei se mişcă.
Training-urile au devenit în România o modă şi chiar evenimente mondene. Dă bine în faţa şefilor să te duci la training, să ieşi în lume, să-ţi faci contacte, să înveţi să zâmbeşti, să vorbeşti fără să spui nimic şi să-ţi treci în CV panoplia de diplome adunate la cursuri. Viaţa e o continuă pregătire, cine nu se duce la training înţepeneşte şi moare! La câte programe de pregătire se derulează, poporul român, cu mic cu mare, pare atins de febra unui amplu proces de instruire. Prea bine nu se ştie pentru ce, de vreme ce România seamănă cu o ţară abandonată. Totuşi, să admitem că se fac training-uri pentru viitorul nostru luminos.
În urmă cu vreo patru ani, am fost şi eu trimis (cu forţa) la un curs de pregătire. Curs de management. Timp de două zile (într-un weekend), un individ sclivisit şi vorbăreţ, şeful unei agenţii de „human resources şi coaching", ne-a tot vorbit cum să devenim şefi şi cum să-i conducem mai bine pe oameni într-un „spirit de echipă competitiv şi motivaţional". Aiureli! Omul clămpănea la fel ca la cursurile de „or