Pe mapamond tocmai ce s-a cinstit Ziua Mondială a Libertăţii Presei.

Frumoase cuvinte - frumoase, dar degeaba. Să ne gândim puţin la presa scrisă, căci televiziunea este o altă lume - şi să ne ferească Dumnezeu de dictatura telefrazei şi a teleconsumatorului! E adevărat că nu există democraţie fără o presă liberă, însă în România şi democraţia, şi presa liberă sunt încă goale de conţinut; ce naiba să sărbătoreşti? Ziua Mondială a Libertăţii Presei a ajuns doar un prilej pentru jurnalişti să îşi etaleze supravieţuirea. Un paradox: ne încăpăţânăm să supravieţuim separat, deşi murim împreună. De ce? Degradarea până la grotesc a gazetăriei în România este de istorisit (fapte, date, nume!), chiar dacă această istorie deja nu mai interesează un public obişnuit să fie manipulat sau indiferent sau zadarnic revoltat, dezobişnuit oricum să mai plătească pentru informaţii. Iar informaţiile sunt înlocuite de conspecte jalnice de pe Wikipedia, de filmuleţe stupide, de joculeţe în care se omoară găini, de fotografii cu potenţial porno. Asta să fie soarta presei scrise? Să ajungă o simplă ipoteză a onanismului, o oarecare consecinţă a oligofreniei conectate la internet? La început a fost cuvântul, iar la sfârşit va fi o imagine fără nicio explicaţie?

Gazetăria clasică era bună ca metodă, dar este, iată, depăşită ca formă. Tehnologia a învins şi din această victorie rezultă câteva direcţii care au mutilat presa. Întâi, goana după audienţă cu orice preţ - aici şi acum. Deşi se spune că vine din viitor, în presa de net, aşa cum se practică aici şi acum, nu există cuvântul „mâine", deci nu există orizont. O biată, tâmpă survolare deasupra realităţii a luat locul lucrului temeinic făcut. Nu mai e timp. Să producem vid în serie! Şi din această isterie se nasc somaţiile către cititor, acel perpetuu penibil prin care se mai cerşeşte un click, să mori tu dacă nu dai, trăiasc