Să reluăm povestea de unde am lăsat-o în februarie 2012. Spuneam atunci că soluția aleasă de Traian Băsescu - aceea de a-l copia pe Emil Constantinescu - este la fel de riscantă pentru dânsul și pentru partidul său ca și cea originală. Aflat sub presiunea străzii, a opiniei publice, a instituțiilor internaționale și a clasei politice, Traian Băsescu a ales un om tânăr, netrecut prin alegeri, cu o structură solidă în spate, pe care l-a propulsat în funcția de prim-ministru - exact cum procedase și Emil Constantinescu în decembrie 1999. Soluția din 1999 a fost Mugur Isărescu, sprijinit de temeinicele structuri ale BNR. Soluția din 2012 a fost Mihai Răzvan Ungureanu, sprijinit de - uneori - eficientele structuri ale SIE. A apela la non-politicieni pentru a rezolva o problemă politică este proba unui profund dispreț față de mecanismele democratice.

Într-o democrație, partidele conduc.

Problema politică a României din februarie 2012 era că majoritatea parlamentară - alcătuită din legitimi, resturi și lesturi - nu mai putea conduce, iar opoziția nu putea încă să preia puterea. Decizia lui Traian Băsescu a ușurat formarea unei noi majorități parlamentare și a accelerat procesul de disoluție a partidului de guvernământ.

În ciuda a ceea ce scriu sicofanții, curtenii și - vorba lui Toader Paleologu (care probabil va rămâne printre ultimii mohicani ai Partidului Democrat) - „pleșcarii“, căderea prin moțiune de încredere parlamentară a guvernului MRU nu este nici lovitură de stat, nici act de trădare, nici înlăturare politică. Este pur și simplu efectul deciziilor succesive ale președintelui. Dl. Traian Băsescu a salvat PD de la neintrarea în parlament în 2000, l-a adus la 33% în 2008, iar acum are toate șansele să-l trimită din nou undeva pe la 10-15%. Ce pierde PDL nu conduce la creșterea excesivă a USL (PDSR în 2000), ci la intrarea masivă în parlament a