Mircea M. Ionescu rememorează etapele unei vieţi cu iz de roman, închegată pe traseul Piaţa Chibrit – Roma – New York şi retur Bucureşti.
Mircea M. Ionescu e fericit. Una dintre cărţile sale, „un copil", cum o alintă el, a fost tradusă în limba bulgară. Bulgarii sunt jale la cultură, recunoaşte franc, mult sub noi, românii, dar o traducere într-o limbă străină mai puţin uzuală tot trebuie să însemne ceva, o recunoaştere. Povestea acestui om e mai puţin obişnuită.
În tot ceea ce urmează există pasaje ce par desprinse dintr-o fâşie invizibilă ce separă realitatea de ficţiune: a fugit din ţară, a trăit în sărăcie urmată de o relativă îndestulare, a fost taximetrist pentru Anthony Quinn şi ameninţat de câteva ori cu moartea, a luptat cu o boală necruţătoare. Cât din ceea ce urmează este adevărat şi cât poate fi extras din imaginaţia unei persoane ce se revendică, în primul rând, ca scriitor? Căci dacă totul este real, atunci destinul pare să fi dus o luptă cruntă pentru a îndesa toate urcuşurile şi coborâşurile unei vieţi în corpul omului ăsta care, aşezat la o masă, se plânge de dureri la coloană.
„Weekend Adevărul": V-aţi luat limonadă?
Mircea M. Ionescu: Nu, am băut un ceai. Cred că n-am mai băut limonadă de mic. Nu mai are gustul ăla de atunci.
Aveţi nostalgii?
Puţine, să ştiţi. Eu trăiesc în prezent şi viitor. Dar sunt multe amintiri care mă fac extrem de fericit.
Povestiţi-ne despre copilăria dumneavoastră. Spuneaţi, într-un alt interviu, că toată acea perioadă a gravitat, într-un mod sau altul, în jurul echipei Rapidului.
Aşa e. M-am născut în Bucureşti, crescut în Bucureşti şi, probabil, voi muri în Bucureşti. S-a întâmplat să copilăresc în Piaţa Chibrit, acolo unde străzile cântau „Rapid, cadână zvăpăiată". Eram la 100 de metri de linia de tren care ducea spre Constanţa. Normal
