În urmă cu vreo lună, la Napoli, un coleg de breaslă dă buzna în camera de hotel într-o stare de excitaţie bine jucată. “Ai auzit?” “Ce să aud?” “A demisionat Băsescu!”
Am rămas câteva clipe deconcertat – nu pentru că o astfel de ştire ar fi trebuit să mă întristeze sau să mă bucure (nu mai am de mult astfel de trăiri politice). Dar gestul nu intra în fişa postului personajului. Văzându-mă în starea respectivă, vestitorul n-a mai rezistat: “Am vrut să văd cum reacţionezi. N-a demisionat!” Spera cel mult să primească o bere…
Săptămâna trecută, la Palm Springs, în California, scena se repetă. Un coleg de delegaţie, altfel om serios care nu se ţine de bancuri, îmi bate la uşă. “Ai auzit?” “Ce să aud?” – am replicat, bănuitor. “A căzut Guvernul!” Cum cel al Americii nu putea să cadă, era desigur vorba despre cel de la Bucureşti. Omul îşi păstra mina serioasă, în ciuda privirilor mele suspicioase…
Era adevărat. Căzuse Guvernul Ungureanu, într-un mod neaşteptat pentru toată lumea. Inclusiv pentru beneficiari. Ce se putuse întâmpla?
Cum distanţa îţi oferă o perspectivă mai largă asupra problemelor, am încercat să descifrez de acolo tâlcul întâmplării. Coaliţia dispunea de o majoritate asigurătoare, în ciuda dezertărilor din ultima vreme. Opoziţia îşi făcea treaba de rutină, în aşteptarea alegerilor. Ungureanu îşi vedea de privatizările lui şi de alocările din fondul de rezervă întru mulţumirea clientelei nemulţumite. Nu putea fi decât mâna lui Băsescu. Precis a pus el ceva la cale. Ca de pildă o ieşire preventivă din scenă a PDL-ului, înainte de epuizarea totală a creditului electoral. Cam ca la spanioli, dar fără alegeri anticipate. Când am aflat şi vestea că Ponta a fost nominalizat pentru formarea noului Guvern, am rămas perplex. Cu doar vreo două săptămâni înainte Băsescu invocase cu tărie, din nou, articolul 91 din Constituţie care nu-l lăsa să-
