Spectacolul Teatrului Naţional din Timişoara, „Copenhaga", pus în scenă de Ada Lupu, tratează un subiect pe cât de dur, pe atât de mult ascuns sub preş. Este vorba despre bomba atomică.

Deşi povestea se referă strict la cel de-al doilea război mondial şi la aruncarea bombei atomice de către armata americană peste populaţia civilă din Japonia, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, textul lui Michael Frayn este cât se poate de actual şi va fi atâta vreme cât pe planeta noastră se mai poartă încă războaie.

Autorul propune ca pretext întâlnirea imaginară a trei duhuri care nu-şi găsesc liniştea nici după moarte, fiind bântuite de grele sentimente de vinovăţie. Este vorba despre Niels Bohr, care a participat activ la construirea bombei atomice de către americani şi de către ucenicul său, devenit apoi inamic, germanul Werner Heisenberg, care, dacă este să dăm crezare pledoariei sale, a făcut tot posibilul ca Germania să nu construiască bomba atomică. Bohr este însoţit în călătoria sa de dincolo de moarte de soţia lui, Margrethe, cea care îi fusese nu doar nevastă, ci şi secretară pe tot parcursul vieţii. Între cei doi foşti buni prieteni pe care istoria i-a plasat într-un moment nefast în tabere diferite se poartă o discuţie foarte serioasă despre cine a avut dreptate. Cel care a construit bomba sau cel care, chiar cu preţul trădării de ţară, nu şi-a pus strălucitoarea-i minte în slujba răului? Cine e adevăratul criminal: savantul nazist sau danezul care şi-a pus geniul în serviciul americanilor?

Într-o lume în care istoria e scrisă de învingători, cei care au pierdut războiul sunt consideraţi automat singurii vinovaţi, iar câştigătorii - unicii eroi. Morţii sunt şi ei de două feluri: martirii învingătorilor şi criminalii învinşilor care meritau să moară. În acest context de alb şi negru, unde, vorba cântecului, „the winner takes it all", o discuţie onestă