Trebuie să fii de o naivitate periculoasă pentru propria-ţi existenţă să crezi, cu tărie, că în politica românească există alb şi negru. Că albul ar fi USL şi susţinătorii, că negrul ar fi PDL şi susţinătorii. Sau invers. Dar, avem nevoie, cu toţii, să sperăm că, după pelagra portocalie, urmează ceva mai bun, măcar cu o idee. Nu un panaceu de pelagră - ştim, nu se poate, da’ măcar să nu ne trezim că se plusează cu o varicelă sau, mai rău, cu o ciumă bubonică (cu bube galbene şi roşii).

Am temerea că cel creditat, în acest moment, cu cele mai mari şanse de a-i succeda lui Băsescu la funcţia supremă în stat, are capacitatea de a deveni chiar mai antipatic decât marinarul licurici. Cum ar veni, să se transforme din Antonescu, în Antobăsescu. I-am urmărit traseul cu atenţie şi, de la (ceea ce eu consider a fi) punctul culminant al carierei sale - momentul în care l-a propus pe Klaus Johannis drept premier şi mai apoi campania pentru alegerile prezidenţiale -, a intrat într-o vrie aproape continuă. Am în vedere nu capacitatea de a-şi conduce partidul (o face cu o mână de fier), ci apariţiile sale publice, modul în care se raportează la ceilalţi, agravarea narcisismului de care suferă. Nu este prima oară că se zburleşte la ziarişti, dar, de data asta (mă refer la un moment consumat luni, nu la meciul său de durată cu Evenimentul zilei), o face fără a fi fost criticat, ci doar întrebat. Antonescu le neagă ziariştilor dreptul de a-şi face meseria. Te poţi enerva pe insistenţa presei asupra unui subiect, dar, ca politician, eşti obligat să îţi consumi enervarea în interior, dacă nu este vorba de o jignire. Poţi replica, la limită, „nu mai răspund la această întrebare”, dar să le ceri jurnaliştilor să nu mai pună o anumită întrebare, făcându-i „pisălogi”, denotă o clară pornire autoritaristă. Desigur, nimeni nu e perfect şi nu neg că omul şi-ar putea reveni. Însă, ar