Atunci când se va scrie istoria intervalului de după 1965, eseistica şi critica literară a lui Nicolae Steinhardt vor deţine o poziţie centrală în acest canon. Excentricitatea care îi defineşte destinul lui Steinhardt, în anii ce urmează detenţiei politice, este cheia de înţelegere a unei evoluţii ce sfidează monocromia ideologică a epocii în care scrie şi ( re)debutează.

Editarea de către “ Polirom “ a seriei de “ Opere “ restituie un profil intelectual şi uman de franctiror. Sub aparenţele de modestie ( jucată), Steinhardt duce mai departe legatul interbelic şi rămâne fidel unei poetici a autenticităţii şi libertăţii. Nimic prăfuit, nimic datat, nimic şablonard în “ Incertitudinile literare” puse în pagină de Steihardt. Dincolo de umilitatea asumată de autor, se poate întrevedea arta critică rafinată şi atentă la jocul nuanţelor. În răspăr cu tirania adevărului unic, Steinhardt optează pentru spectacolul unei critici erudite, ecumenice şi eclectice. În contrast cu ambiţia de demiurg a contemporanilor săi, el alege să joace această carte a “ diletantului “ ce are privilegiul exprimării dezinhibate.

”Incertitudinile literare “ sunt un manifest al acestei viziuni ce subminează seriozitatea academică şi încrederea în judecata fără de fisură şi de eroare a criticului. Metoda pe care Steinhardt o utilizează ca antidot împotriva “metodei” este una ce evocă eseurile lui Borges. Liber să colinde pe culoarele timpului şi ale literaturii,criticul împărtăşeşte cu cititorii săi revelaţia unor miracole.[1]

Despre un miracol scrie Steinhardt atunci când reciteşte literatura lui Alphonse Daudet. Dar nu despre un miracol francez , ci despre unul autohton- în textele lui Daudet, cel mai român dintre scriitorii francezi , se poate întrevedea acel secret al “ scrisorii pierdute “ pe care Steinhardt nu încetează să îl caute. În această utopie compensatoa