Credeam că este larg împartăşită constatarea privind funcţionarea statului român, la mai bine de douăzeci de ani de tranziţie post-comunistă. Locul României în constelaţia tinerelor democraţii din "Noua Europă” ar trebui să îndemne la moderaţie, luciditate în abordarea acestei teme; nu în cele din urmă, pentru a trage concluziile care se impun în materie de politică publică, de reforme.
Nu aş fi scris rândurile ce urmează dacă nu aş fi auzit voci oficiale declarând finalul episodului, de până acum, Cuprumin drept dovada că avem un stat puternic, a capacitatii de a "nu negocia în genunchi”. Oare cum sună aceste aserţiuni când nu cu mult timp înainte de a fi făcute se celebra tranzacţia considerată încheiată ca un succes. Opinia mea este că avem de-a face cu o mostră de incompetenţă, superficialitate în tratarea chestiunii respective, care nu necesită multe comentarii. Şi este regretabil ca un guvern nu beneficiaza de oameni care sa judece cum se cuvine construcţia unor asemenea tranzacţii; afirm aceasta întrucât când sunt în joc interese majore ale economiei româneşti culoarea unui guvern trebuie să conteze puţin.
Fiindcă afirmaţiile oficiale evocate mai sus par să vrea să contureze o altă imagine privind funcţionarea statului, simt nevoia să punctez câteva aspecte; ele oferă repere pentru cei care susţin teza "puterniciei” dovedite de statul român în afacerea Cuprumin.
În primul rând trebuie spus că puterea unui stat îşi are originea în forţa economiei; o economie slabă nu are cum să permită un spaţiu de manevră important, fie diplomaţia superinteligentă. Nu mă refer aici în principal la dimensiunea şi populaţia unei ţări (ce contează în geopolitica), ci la forţa industrială şi tehnologică, care permit producţie cu valoare adăugată înaltă, menţinerea de nişe de competitivitate. Pe o perioadă de timp mai lungă forţa economiei este de pus în relaţie