Formal, ne bucurăm de mult mai multă libertate de exprimare decât pe vremea comuniştilor... În esenţă, însă, nu avem decât dreptul de a lătra la cine vrem şi cât ne pofteşte inima. Iar caravana, ştiţi proverbul, oricum trece - că-i roşie, verde, albastră sau de altă culoare.
Zilele trecute, Freedom House ne anunţa că Republica Moldova a avansat „tocmai" două poziţii, faţă de anul trecut, la capitolul libertatea presei. Ocupăm „onorabilul" loc 116 într-o listă de 197 de ţări, unde pe prima poziţie se situează Finlanda, iar pe ultima e Coreea de Nord. Suntem în continuare în categoria statelor cu presă parţial liberă, fiind însă, potrivit clasamentului, mai aproape de cele în care presa este controlată decât de cele unde aceasta este liberă.
Nu mă miră stagnarea. Mitul libertăţii pogorâte peste jurnalişti odată cu venirea la putere a coaliţiei democratice e ca şi „povestea de succes Republica Moldova". În vorbe totul e frumos, dar realitatea este cu totul alta. Formal, ne bucurăm de mult mai multă libertate de exprimare decât pe vremea comuniştilor, când puterea împărţea ziariştii în „ai noştri" şi restul, ultimii - adică cei care încercau să-şi păstreze independenţa - fiind hărţuiţi, marginalizaţi, obstrucţionaţi, intimidaţi, presaţi.
Da, astăzi putem scrie orice (bazându-ne pe fapte şi probe, desigur), fără să ne temem că mâine cineva va da ordin să ni se pună căluşul în gură, să fim eliminaţi din peisajul mediatic sau să ni se dea, la propriu, cu ranga-n moalele capului. În esenţă, însă, nu avem decât dreptul de a lătra la cine vrem şi cât ne pofteşte inima. Iar caravana, ştiţi proverbul, oricum trece - că-i roşie, verde, albastră sau de altă culoare.
În fiecare zi, presa semnalează numeroase inacţiuni, încălcări şi chiar infracţiuni comise de cei care au pâinea şi cuţitul. Şi ce folos? Cu mici excepţii, pe cei vizaţi nici vânt rece nu-i trec
