În genere, românii cred despre ei că sînt o seminţie credincioasă, un popor mai devot decît altele. Cînd vine vorba de ceruri, de solemnităţi cu patrafir şi de proporţiile evlaviei strămoşeşti, afişăm, adesea, o competenţă în plus, o volubilitate de expert. Ne desfătăm cu miracole (îndeobşte spitaliceşti), deschidem vitrina cu mucenici, ne amintim de integritatea religioasă a „vedetelor“ de letopiseţ. Ştefan, bunăoară, era „mare“ şi „sfînt“, Ţepeş combătea feroce păgînimea, Brîncoveanu şi feciorii săi au fost descăpăţînaţi la Istanbul, în urma refuzului prompt de a trece la islam. Ar reieşi de aici că „a fi credincios“ e un subînţeles milenar în spaţiul românesc, o „dotaţie“ etnică, un atu existenţial la-ndemînă. Judecînd după suprafeţe, musteşte plaiul de blagocestivi. Ne facem cruci cu o pavloviană ritmicitate, traficăm intens anafură (în şerveţel) şi apă sfinţită (la bidon), postim (făcînd cu ochiul, înfometaţi, rudelor mai laxe).

În fond, nu putem altfel, iar „bunul român“ e mereu gata să puncteze lămuritor: călcîiele divine miros a Parîng, bisericile noastre sînt „sarea“ Ortodoxiei, pînă şi Necuratul carpatin e mai alert şi mai ofensiv decît demonul limitrof... Numai că, dopaţi cu atîta văzduh şi fezandaţi în grele parfumuri de tămîie, trăim în plină obnubilare, practicînd, cel mai adesea, o formă sau alta de superstiţie. Superstiţia, ca patologie a raportării la sacru, e una din modalităţile cele mai răspîndite de a rata universul, infinit mai complicat, al credinţei.

Înainte de toate, credinciosul e cineva care Îl iubeşte sincer şi Îl caută asiduu pe Dumnezeu. Nu un flaşnetar al Revelaţiei, dar nici un insomniac perplex, ci mai degrabă un neliniştit orientat. Cu alte cuvinte, e vorba de o categorie de oameni ce pariază pe Nevăzut, fără sacrificiul neghiob al discernămîntului. Superstiţiosul, în schimb, pune în circulaţie un absolut contrafăcut ş